-
Ale noastre vechi bucate, de la moașa învățate. | Tăiței de casă, de post
Înainte să vă imaginați cine știe ce alte lucruri, vreau să vă spun că noi, în Maramureș, „moașă“ îi spunem bunicii. De la ea învățăm să fim găzdoi în casă și în bucătărie și, de cele mai multe ori, de la ea primim cei șapte ani de acasă. Acum că am lămurit, poate vă amintiți că în urmă cu ceva timp v-am spus povestea mătușii Pătrășoaie, socăcița din Petrova. Dacă nu ați ajuns până acum pe blogul meu, o puteți citi aici. V-am promis atunci o rubrică de rețete vechi, pe care îmi doream oricum să le scriu pentru a nu se pierde. N-a fost nevoie să fac mare lucru…
-
Socăcița satului, tezaur uman viu
Dacă privești cu atenție mâinile unei femei, poți citi, printre riduri, adevărate povești de viață. Poți vedea, aproape negru pe alb, câți copii a legănat, câte cămăși a cusut, câte caiere a tors, câtă pânză a țesut sau câtă pâine a frământat. Înțelegi, din ochii ei albaștri ca cerul, că lacrimile i s-au întors în sus pe obraz. Au lăsat urme care s-au transformat în cele mai frumoase semne ale bătrâneții, dar niciodată n-au ajuns în gura lumii. Pentru că la sat, înveți de mic să fii om între oameni și orice supărări te-ar roade, să le închizi în tine și să le uiți. Așa a făcut, o viață întreagă,…
