Mniorița (Miorița, varianta din Petrova Maramureșului)

baladă compusă de mama mea, Mihalca Ioana

Cum privești din Petrova în sus, poți vedea vârful Tomnatec, din Munții Maramureșului. Un întreg munte, spuneau țăranii, pe vremuri. Aparținea, pe atunci, nemeșilor din Petrova. În perioada interbelică, familia Filipciuc administra întreaga suprafață de sute de hectare de pădure și poiană. În timp, muntele a fost împărțit, în mod egal, între locuitorii comunelor Repedea și Petrova. Ambele localități sunt așezate la poalele munților, astăzi parc natural.

Dintotdeauna, gazdele de stână își trimiteau oile vara la munte, pentru că acolo era hrana cea mai bună. La fel se întâmplă și astăzi. Cu gândul la tinerii care își duc traiul, prin ploaie și vânt, la peste 1600 de metri altitudine, din dragoste față de animale, mama mea a compus o nouă variantă a celei mai cunoscute creații populare în versuri, numită nu doar o dată, capodopera folclorului literar românesc.

Întreaga acțiune din Mniorița, varianta din Petrova, se petrece în Poiana Sehleanu, devenită Poiana cu Narcise (aiuț), rezervație naturală, de interes național. Protagoniștii sunt trei mândri feciori, din Petrova, Repedea și Ruscova.

Mniorița

Pă Tomnatic, sus în vârf,
S-o pornit un mare vânt;
Șî s-aude-un șuierat,
Până-n Pătrova, în sat;
Șî s-aude-un jăluit,
Din fluier de lemn cioplit.
Șuieratu’ codrilor,
De jele și mare dor;
Jăluitu’ fluierului,
De dorul stăpânului;

C-o avut stăpân tinerel,
Și-o rămas fără de el;
Că-n vremuri demult uitate,
Tri feciori de pe tri sate,
Pă Tomnatic s-o adunat,
Cu oile în vărat;
Că stânele să adună,
Unde-i iarba ce’ mai bună.

Unu’ era Ruscovan,
Unu’ era Repedean,
Șî cel mai mic Pătrovan,
Din neamuri de bocotan;
Din neamurile de frunte,
Care aveau a lor munte.
Și-aveau oi de-acelea grasă,
Țînute bine de-acasă;
Patru boi ce trag în jug,
Primăvara-s puși la plug;
Mai aveau și multe mniele,
Și-o mnioară între ele.

Din zori de zi până-n sară,
Mniorița într-una zdiară.
-Draga me de mniorică,
Bine te-am crescut de mică,
Nu mănânci, nici nu bei apă,
Numa’ poate ești beteagă?
-Am de tăte câte-oi vre’,
Iarbă numa’ crestățe,
Izvoare bune de apă,
Stăpâne, nu-s nici beteagă;
Da’ mă doare la inimă,
Că azi noapte, pe lună plină,
Pe cei doi eu i-am văzut,
Din colibă o ieșit,
Între corciuri s-o-ntâlnit,
Ți-o pus gând de te-omorât;
Șî să îți ieie turma,
Șî să treacă granița,
Tumna în Galiția,
Să li să piardă urma.
-Mnioriță, draga me’,
Dacă-i așe și-i așe,
Să mă-ngroape între voi,
În staul mândru de oi;
Și să-mi puie lângă cruce,
Fluierașu’ meu cel dulce,
Și vântu’ când s-a porni,
Fluieru’ s-a jălui;
Și-or auzi părinții,
Până pe munte or veni;
Și-or zdiera lacrimi serbinți,
C-am fo’ sîngur la părinți.
Șî din lacrimi de părinți,
Or crește flori de aiuț;
Primăvara a sosî,
Aiuțu’ s-a înmulțî,
Și-apoi mândru a-nflori,
Tăt muntele alb a si.
Și tătă lumea s-a mira,
Unde mi-am găsit moartea.

Muntele Tomnatec va deveni, în curând, alb. În luna mai, narcisele vor înflori pe o suprafață de 100 de hectare. Îi mulțumesc mamei mele pentru că-mi este inspirație, în fiecare zi, și că a creat o lume în care florile mele preferate se nasc din lacrimile părinților.

Mulțumesc istoricului dr. Ilie Gherheș, pentru cele mai prețioase informații și feciorilor din Repedea și Ruscova, care au ilustrat, cu fotografii, acest articol atât de drag mie.

Mulțumiri fotografului Gabriel Motica. Și tuturor localnicilor care iubesc și îngrijesc muntele nostru.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi să vă abonaţi, pentru a fi la curent și cu următoarele mele postări. Și nu uitați că mă găsiți și pe Instagram, acolo unde vă arăt, în imagini, cum este viața la țară.