Paștele în Maramureș

Așa ar fi arătat Paștele în Maramureș dacă țara noastră n-ar fi fost lovită de pandemie. Ca-n poza de mai sus. Mii de turiști ar fi fost prezenți în locul despre care au auzit că se tranformă-n sărbătoare, mai ales în această perioadă a anului. Sărbătoare a fost oricum, mai mult pe dinăuntru decât pe dinafară. A fost primul Paște fără fală în satele maramureșene. Oamenii nu s-au mai gătit pentru a fi văzuți, ci pentru a primi Lumina Sfântă-n poartă. A fost primul Paște în care podoabele n-au mai fost atârnate de trup, ci de suflet. Și poate că acest lucru a fost cel mai mare câștig al omenirii.

A fost primul an în care fiecare om a construit câte o „biserică“. În propria sa casă. M-a marcat mărturia preotului din sat: „De când slujesc singur în biserică, nu m-am simțit niciodată singur. Atât de plină am simțit că este biserica în această perioadă, încât am avut impresia că nu mai am loc să fac un pas în stânga sau în dreapta și că trebuie să rămân exact în acel punct să mă rog. Aceia au fost îngerii oamenilor care se rugau la casele lor“.

În Maramureș, pregătirile de Paște sunt aproape la fel de importante ca sărbătoarea-n sine. Anul acesta lucrurile s-au făcut mai în tihnă, mai în liniște, mai în taină. Oamenii locului au respectat măsurile impuse de autorități, dar fără să-și trădeze valorile. Ei cred în Înviere, chiar și-n vreme de pandemie.

Pregătirile de Paște

Săptămâna Patimilor are cea mai mare greutate spirituală din toate săptămânile de post. Încărcătura pătimirii, a răstignirii, a morții și a Învierii lui Hristos, la țară se trăiește-n lacrimi. Dar înainte de toate acestea, oamenii sărbătoresc Floriile. Există câteva obiceiuri pe care unii le mai păstrează și astăzi, în Petrova. Fetele și femeile își spală fața într-un bol cu apă plin de flori, în care se pune și argint, pentru a le fi dragi băieților și bărbaților ca florile. Este ziua în care se sfințesc mâțișorii, iar apoi se păstrează tot anul pe perete, deasupra unei icoane sau a unui talger.

În săptămâna Paștelui, se curăță casele și inimile. Se scoate tot afară din casă și se împrospătează. Cergile se duc la vâltoare, așa cum se face de sute de ani. Se zugrăvesc casele, se iartă greșelile, se înnoiesc hainele. Am întâlnit puțină lume la Moara lui Mecleș, un loc cu o istorie de aproape un secol. În alți ani, de Paște, n-aveai loc să lași zestrea la curățat. Acum, în vremuri de criză, găzdoile au spălat mai mult acasă.

Mâncarea pentru Paște, în Maramureș, se face doar joia și sâmbăta, în Săptămâna Mare. Vinerea Mare e vinerea seacă și se spune că bucatele gătite în acea zi nu sunt mâncate nici de pești. Nu se coace și nici nu se pune în pământ. Joia se vopsesc și ouăle roșii, în coji de ceapă. În tradiția populară, singura culoare acceptată pentru ouăle de Paște este culoarea roșie, pentru că semnifică sângele Lui Iisus. Florile modelate pe pască au diferite înțelesuri, însă cele mai importante rămân cununa de spini purtată de Mântuitor și crucea.

Anul acesta nu s-a sfințit coșul cu bucate, nu a participat nimeni la slujba Învierii, dar toată lumea a mâncat slujit și a primit lumină. Tristețea s-a transformat în emoție puternică în noaptea de sâmbătă, când oamenii au cântat, din poarta casei lor, „Hristos a înviat“. A fost unitate, a fost credință, a fost speranță. Hristos este acum viu și toate celelalte au fost uitate.

Prima zi de Paște a fost altfel anul acesta în Maramureș. A fost fără de seamăn. Am văzut oameni care se rugau în genunchi în fața casei lor și alți oameni gătiți de sărbătoare ce ascultau din porți slujba ce răsuna în tot satul. N-a fost un Paște obișnuit, dar a fost unul special. E-atât de mare credința unora și sunt atât de fideli propriilor valori, încât sunt sigură că se vor mai naște și alte generații care să ducă Maramureșul înainte. Aceste mame n-au cum să nu crească români buni.

Am trăit un Paște cum nu-mi imaginam vreodata. Dar la final, am înțeles că restricțiile au închis granițe între orașe și au deschis drumuri între oameni. Poate că anul acesta nu am simțit bucuria copilăriei și-am renunțat la multe obiceiuri, dar am văzut oameni fericiți cu puțin. Oameni care-și iubesc casa, familia și pe Dumnezeu. N-am avut voie să mergem la Biserică, dar am avut, în sfârșit, nevoie de Biserică. Nu ne-a călcat nimeni pragul, dar nu am fost singuri. Am fost separați, dar împreună. Și l-am avut în mijlocul nostru pe Hristos. Hristos a înviat!

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi să vă abonaţi, pentru a fi la curent și cu următoarele mele postări. Și nu uitați că mă găsiți și pe Instagram, acolo unde vă arăt, în imagini, cum este viața la țară.